Îndatorirea de român
de Mihai Tîrnoveanu
Mi-a spus cineva că trăiesc în trecut şi că zugrăvesc România în culori idilice, că religia predată în şcoli face rău copiilor şi că satul românesc nu mai e ce a fost odată. Fiecare însă are dreptul la propria-i opinie.
Mass-media are dreptul să arunce cu noroi peste Ţară, eu am datoria să încerc cu mijloacele mele extrem de puţine să şterg acel noroi. Politicienii cu putere mare au dreptul să lovească cu piciorul icoanele din şcoli, eu am datoria să le ridic, sărut şi mângâi.
Cohorte de deviaţi sexual au dreptul să pângărească imaginea satului românesc exprimându-şi ”ideologia” la Muzeul Ţăranului Român, eu am datoria să-i şterg ţăranului de pe obraz scuipatul. Lucian Boia are dreptul să şteargă eroii din Istoria Naţională, eu am datoria să mă închin în faţă lor. Nu trăiesc în trecut, consider însă că avem nevoie de modele şi simboluri pentru a şti cum să ne îndreptăm, căci da, poporul de astăzi este rătăcit dar nu rău.
Într-adevăr, culorile României din aceste vremuri nu sunt idilice, dar tabloul nu trebuie murdărit şi mai mult, ci doar şters de praf cu credinţă şi smerenie. Eroii şi sfinţii români sunt acolo, în firele adânci ale pânzei, de noi depinde dacă le îngropăm mai adânc sau le ”restaurăm” aducându-le în prim-plan. Într-o lume în care mai toţi au aşadar numai drepturi eu consider că am numai îndatoriri, simţindu-mă însă liber; liber să cred în Hristos şi în Neam, liber să fiu convins că România este Grădina Maicii Domnului, liber să cred că eroii şi sfinţii români sunt acele modele în stare să ne ridice, pe noi, poporul nevrednic, la loc în Istorie.
În fotografie (făcută publică de jurnalista Ioana Hașu) este Gheorghe Haşu, luptător anticomunist din Munţii Făgăraşului şi soţia sa. Gheorghe Haşu nu mai trăieşte printre noi. A murit pentru ţară. Soţia lui trăieşte, crede în Hristos şi în faptul că bărbatul ei nu a murit în zadar. Eu sunt alături de ea, în faţa Icoanei.
