Rusaliile negre
În noaptea de 18 spre 19 iunie 1951 s-a dat startul unuia din cele mai dure proiecte de epurare socială pe care l-a inventat regimul comunist. Peste 44.000 de oameni, bărbaţi, femei, bătrâni şi copii fără deosebire, au fost siliţi atunci să-şi părăsească gospodăriile din Banat sau Mehedinţi şi să îndure vitregia exilului în deşertul de stepă al Bărăganului.
În acea noapte, care a rămas în memoria bănăţenilor şi nu numai drept “Rusaliile negre”, 12.791 de familii din 3 judeţe ale României (Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți), însumând 40.230 de persoane, au fost îmbarcate în 2.656 de vagoane de tren şi 6.211 de autocamioane cu destinaţia Bărăgan.
Unul din pretextele uneia din cele mai mari drame ale satului românesc a fost legat de asigurarea securităţii la graniţa cu Iugoslavia, în contextul răcirii relaţiilor dintre regimul stalinist din România şi cel comunist condus de mareşalul Tito.
Cetăţenii supuşi deportărilor erau cuprinşi în trei mari grupe. În prima categorie intrau funcţionari epuraţi, militari deblocaţi, liber-profesionişti. A doua categorie, cea mai numeroasă, era constituită din cetăţeni originari din Basarabia şi din Bucovina de Nord, din cetăţeni de origine macedoneană, chiaburi, cârciumari, foşti industriaşi sau moşieri. Din cea de-a treia grupă făceau parte cei care avuseseră la activ o condamnare pentru o infracţiune politică sau trecerea frauduloasă a frontierei sau pentru o infracţiune de drept comun gravă, precum sabotajul economic, delapidarea sau tâlhăria.
În urma deportărilor în Bărăgan, 1.731 de deportaţi, printre care 175 de copii, au murit în perioada 1951-1956.
După o perioadă de provizorat şi denumiri temporare, cele 18 „comune speciale“ pe care le-au format deportaţii în Câmpia Bărăganului s-au numit Dropia, Pelican, Ezerul, Olaru, Măzăreni, Zagna, Rubla, Schei, Bumbăcari, Brateş, Fundata, Viişoara, Dâlga, Salcâmi, Valea Viilor, Răchitoasa, Movila Gâldăului, Lăteşti şi făceau parte din raioanele Călăraşi, Brăila, Călmăţui, Galaţi, Slobozia, Lehliu şi Feteşti. Conform revistei Historia, în 1956, după eliberarea deportaţilor, aceste comune au devenit „domicilii obligatorii“ pentru deţinuţii politici „recalcitranţi“ care îşi executaseră anii de condamnare şi erau trimişi aici pentru „supliment de pedeapsă“. În 1964, după graţierea generală, casele au fost demolate, pământul a fost arat şi, astfel, urmele au fost şterse.
- Sursa: FrontPress
