Victoria de peste ani a “Bandiților”
de Goran Mrakic
" Am crescut într-o epocă în care li s-a spus “bandiţi”. Întregul aparat propagandistic de stat îi prezenta ca pe nişte asasini şi duşmani ai poporului, puşi în slujba unor stăpâni obscuri. S-au făcut zeci de filme, s-au scris sute sau poate chiar mii de cărţi şi texte în care au fost infieraţi, satanizaţi sau puşi la zidul infamiei. Corpurile le-au putrezit în morminte neştiute sau în închisori sordide, în timp ce numele le-a fost şters din memoria colectivă. Despre ei se vorbea numai la plural, folosindu-se deja amintitul termen de “bandiţi”.
După Revoluţie am aflat că nu toată lumea a aplaudat fericită la venirea comuniştilor la putere. Unii s-au împotrivit cu arma în mână, anticipând probabil ce iad urma să se declanşeze după preluarea totală a puterii de către bolşevici. O minoritate hotărâtă, care s-a condamnat singură la moarte prin curajul asumat, a ales calea pribegiei şi a rezistenţei din munţi. Cele mai puternice nuclee au fost în Făgăraş şi în Banat. Gavrilă Ogoranu scria în memoriile sale că a fost dezamăgit de apatia şi laşitatea celor mulţi, care s-au predat fără să opună nicio rezistenţă. Puţini sunt cei care i-au ajutau pe partizani, pe când majoritatea era indiferentă sau prefera să anunţe organele Securităţii dacă avea informaţii despre ei. În asemenea condiţii nu e de mirare că în anii `80 fiecare al cincelea sau al şaselea cetăţean era informator. Cel mai trist e că unii o făceau voluntar, sperând că fac un serviciu ţării denunţându-şi colegii care spuneau bancuri politice.
În zona Domaşnei a activat un grup de rezistenţă condus de Spiru Blănaru. Acesta a dus lupte grele cu Securitatea, dar până la urmă a fost prins în luna martie a anului în 1949, după ce în prealabil fusese trădat de socrul unui camarad de arme. Liderul grupului a fost condamnat la moarte prin împuşcare, alături de alţi patru luptători. Pe 16 iulie 1949, la Pădurea Verde au fost lichidaţi Spiru Blănaru, Petre Domășneanu, Petre Pușchiță, Romulus Marițescu și Ion Tănase. În memoria lor a fost ridicată o cruce. Numele celor care au executat orbeşte nişte ordine este rostit astăzi cu scârbă de oricine, în schimb numele martirilor este pomenit cu pietate şi smerenie. E adevărat că nu multă lume ştie de jertfa “bandiţilor” din anii `40-`50, dar nimeni nu pune la îndoială victoria lor morală.
În bezna laşităţii colective, mai ard totuşi şi nişte torţe ale demnităţii. Dacă le-am urma, poate că am reuşi să dăm în sfârşit de lumină. "
