miercuri, 1 aprilie 2015

Nichita Stănescu


Nichita Stănescu


Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi 
şi ţi-aş săruta talpa piciorului,
                               nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,
                                    de teamă să nu-mi striveşti sărutul?...




                               Ce bine că ești, ce mirare că sunt!
                               Două cântece diferite, lovindu-se
                               amestecându-se,
                               două culori ce nu s-au văzut niciodata,
                               una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
                               una foarte de sus, aproape ruptă
                               în înfrigurata, neasemuita luptă  
                               a minunii că ești, a-ntâmplării că sunt
.................................................



                                     Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,
                                           iau cuvintele şi le-nec în mare.
                                                  Şuier luna şi o răsar şi o prefac
                                                          într-o dragoste mare.

.............................................